In universul cinematografic, exista doua moduri in cate te poti alege cu un handicap: fie te algi cu o superputere, ca Daredevil, fie ramai nefericit pentru tot restul vietii. Unul dintre cele mai faimoase exemple este in „Million Dollar Baby”, care se termina cu personajul principal ramanand intr-un carucior cu rotile, iar Clint Eastwood o autanasiaza pentru ca … ce sens ar avea sa mai traiesti asa? Ignora faptul ca milioane de oameni fac asta zilnic.
Dar acest lucru se manifesta si in moduri mai subtile: de exemplu, personajul John Locke din „Lost” prefera sa ramana pe o insula izolata plina cu monstri din fum, fauna dubioasa si tot felul de nebunii pentru ca poate sa mearga acolo, lucru care i-a ofensat pe multi oameni cu handicap. Ceva similar se intampla in „Avatar”, unde personajul cu handicap isi lasa intreaga viata in urma pentru a calatori prin univers pentru a avea o sansa sa mearga iar … sub forma unui extraterestru albastru. Poate mai exista motive pentru care a luat aceasta decizie, dar nu ni sunt prezentate, pentru ca „nu poate sa mearga” este de ajuns.
De multe ori, dizabilitatea exista doar ca personajele sa treaca peste ele si sa arate ca s-aus chimbat: in „The Goonies”, cand Mikey isi arunca inhalatorul, trebuie sa prindem ideea ca e o persoana mai puternica pentru ca nu are nevoie de el. Ce ne arata, de fapt, este ca Mikey o sa ajugna intr-un spital daca nu isi alt inhalator curand, pentru ca astmul este o conditie medicala! Nu inseamna ca oamenii care folosesc inhalatoare nu sunt destul de curajosi sa aiba propriul moment Mikey.
Deci, care e treaba? Sa prezinti pe cineva care poate trece peste o dificultate prin vointa este o poveste grozava si Hollywood-ul o foloseste pentru tot, de la invatatul kung fu, in ciuda faptului ca e un panda supraponderal, pana la trecutul peste o dizabiltiate din viata reala. Problema este ca aceasta poveste are niste implicari tragice pentru oamenii din viata reala care par prea slabi ca sa treaca peste dizabilitatea lor.
Rezultatul este ca cinefilii cred ca dizbilitatile sunt cu mult mai rele decat sunt cu adevarat, iar producatorii de film continua pe aceasta tema: de exemplu, cand se filma un episod din „Dollhouse”, in care Eliza Dushku era oarba, producatorii au adus o persoana oarba pe platou ca sa-i arate actritei cum sa se miste si sa mearga. Rezultatul? Aceasta nu arata destul de oarba, asa ca au pus-o sa se poarte mai impiedicat, ca publicul sa o creada.
Chiar si vis-a-vis de „Avatar”, persoanele cu handicap au comentat de faptul ca personajul lui Sam Worthington depunea mult prea mult efort pentru a se transfera din caruciorul cu rotile, dar asta suntem obisnuiti sa vedem in filme. E un cerc vicios, care nu se va termina pana cand Hollywood se trezeste la realitate.